Toate drumurile duc la Roma

Europa s-a bucurat de un regim monedă comună acum 2.000 de ani. Pe atunci, ca şi astăzi, nu a existat o singură limbă comună, iar mobilitatea forţei de muncă era destul de limitată, dar exista o reţea de comercială activă . Imperiul Roman a adus o relativă pace internă într-o arie largă. Şi a adus sesterț-ul, o monedă din aur, argint sau bronz ( cea din bronz era cel mai larg raspândită ) . Îi lipsea, cu siguranţă, o bancă centrală, dar acest “inconvenient” nu a împiedicat sistemul să dureze mai multe secole.

Avînd în vedere criza severă a datoriilor europene aflată în desfăşurare, pare puţin probabil că moneda euro se va apropia de succesul de longevitate a predecesorului său îndepărtat. Ce a mers rău, dincolo de lipsa de viziune politică, care este singurul lucru pe care guvernele europene par a îl împărtăşi?

Păcatul fundamental al Europei este, de fapt simplu. Tratatul de la Maastricht din 1992, a creat un cadru juridic monopolist pentru valutele ţărilor care l-au ratificat, subminînd fundamental principiul fondator consacrat al “subsidiarității”( e mai bine ca interesele într-o anumită problemă să fie gestionată la nivel local decât de către o autoritate centrală ).

Particularitatea sistemului politic roman a fost gustul său pentru subsidiarităţi. Guvernul imperial a fost, de obicei, destul de fericit să se limiteze la strictul necesar, în principal, de apărare militară şi a statului de drept, în timp ce delegarea către autorităţile locale, civile de cele mai multe, sarcina de gestionare a propriile lor probleme. Ca atare, oraşe şi regiuni, în special în Orientul grecesc , au avut propriile lor monede de bronz, ca o completare, de obicei, a mai valoroaselor monede imperiale, ceea ce a dus la zone cu diferite “specifice monetare”.   Drept urmare, emiterea de monedă locală a fost într-o mare măsură o problemă locală . Gaius, un jurist din al doilea secol d.C., a scris că “banii, deşi ar trebui să se bucure de aceeaşi putere de cumpărare peste tot, sunt mai uşor de obţinut, în unele zone, unde ratele dobânzilor sunt mai mici si sunt mai greu de găsit în alte locaţii, unde ratele dobânzilor sunt mai mari”.

Atingem aici un neajuns esenţial al monedei euro. De la crearea sa, băncile greceşti,spaniole, irlandeze şi de guverne au putut să se împrumute ca germanii, austriecii sau olandezii, sub acoperirea ceea ce era perceput a fi uniformitatea implicită garantată de euro. Ca atare, moneda comună a alimentat bule imobiliare şi gradul de îndatorare publică şi privată, precum şi a corupţiei. În mod logic, dezechilibrele interne privind comerţul şi lacunele competitive s-au păstrat. Pentru a simplifica, viaţa într-un  regimul valutar comun a fost ca si cum ai pune lupii şi oile să se bucure de libertate împreună pe campuri deschise, în timp ce, criza datoriilor din Grecia este echivalentă cu furnizarea de iarbă mai multă oilor în speranţa că acestea vor supravieţui mai mult . De altfel, dacă este consultată, oaia poate spune nu pachetului de salvare.

America nu este cu mult diferită. Acolo, cu atât mai mult, bulele s-au extins sub influenţa dobânzilor mici, sistemului de impozitare contraproductiv şi mediului de lax de reglementare, care au dominat ultimele două decenii. Doar dominaţia federală asupra datoriilor administraţiei publice locale, exploatarea facilităţilor oferite de exploatarea unei monezi de rezervă mondială, precum şi rolul stabilizator al câtorva foarte mari investitori străini, care au finanţat eficient pe consumatorii americani prin cumpărări masive de active americane si au împiedicat ceva similar (sau mai rău ) crizei datoriilor europene să se întâmple acum. Calea actuală nu este nici durabilă, nici de dorit.

Roma antică ne învaţă două lucruri. Primul este că ar trebui să existe unele politici explicit cantitative privind crearea de monedă.  Agregarea economiilor monetare din antichitate au fost limitate de disponibilitatea de metale preţioase. Să contăm pe finanţatorii privaţi pentru a crea banii în era ce urmeaza standardului aur, duce economia într-o dependenţă periculoasă de imoralitate. Aceasta alimentează o stare generală de iresponsabilitate, la toate nivelurile societăţilor noastre. Autorităţilor politice nu ar trebui să gândească modalităţi de a încuraja consumatorii aflaţi, în esenţă, în stare de faliment să împrumute mai mult. Consumatorii ar trebui să înceteze a mă gândi ei înşişi în calitate de consumatori, să reflecteze asupra a ceea ce le oferă lumea exterioară şi să-şi ajusteze aşteptările în mod corespunzător. Bogăţia trebuie să fie o consecinţă de la a adăuga valoare mai multă, nu de a împrumuta mai mult.

În acelaşi timp, accesul nelimitat la finanţare, direct responsabil pentru alimentarea cu imprudenţă a practicii corporativ-guvernamentale, ar trebui să fie redus. Inundarea pieţelor de capital cu dolari a dus doar la o saturare de numerar generală. Dacă nu vor lua măsuri împotriva acestor probleme fundamentale, guvernele actuale vor încuraja neliniştea socială şi vor forţa succesorii lor de a adopta o combinaţie de eliminare a concurenţei fiscale,  inflaţie şi devalorizare.

A doua lectie, delegarea de monopol monetar al statului, duce la conceptul monedelor locale ale “filialei”. Oamenii sunt familiarizaţi cu sistemele locale,cupoane, recompense şi jetoane. Acest lucru ar putea fi generalizat în interiorul zonelor economice sau chiar al reţelelor virtuale. Cei care nu se regăsesc, nu doresc sau nu îşi pot valorifica abilităţile lor în cadrul sistemului de moneda de masă, sau care au pierdut accesul la credite, ar trebui să poată utiliza unităţile locale de cont şi barter pentru a-şi valorifica potenţialul. În acest sens, ei ar avea nici o şansă de reintegrare într-o societate mai deschisă.

Preocupările privind impozitarea şi monopolul monedei centrale sunt eronate. Orice contribuţie pozitivă, impozitată sau nu, este mai bună decât inactivitatea sau, mai rău, parazitismul social.

Chiar şi în lumea de azi,  toate drumurile duc la Roma.

 

Această postare este o traducere şi adaptare proprie, a unui articol preluat de aici. 

 

About Conte

https://tre3i.wordpress.com/
Gallery | This entry was posted in economie, international, recomandari and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Toate drumurile duc la Roma

  1. Marieta says:

    Cu alte cuvinte, uniunea monetară e cel puţin iluzorie, dacă nu chiar păgubos imposibilă. O ţară nu devine mai bogată numai pentru că are voie să se înfrupte din moneda EURO în aceeaşi măsură şi în acelaşi fel ca, să zicem, Germania. Şi, pe cale de consecinţă, nici uniunea reală a statelor europene într-un soi de super stat este o utopie. Ceea ce mi se pare logic.
    Felicitări pentru traducere şi adaptare, ai muncit ceva🙂

    • Conte says:

      Merci !🙂 Nu sunt de acord cu toate afirmatiile, dar am considerat ca este un punct de vedere interesant.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s