Oscarurile de altădată

Semanticus , preluăm legătura în studio!
Nu m-am prea lămurit exact despre ce e vorba în leapşă, filme care au câştigat un Oscar, pelicule premiate ca Best Picture, sau pur şi simplu filmele mele de Oscar? Aşa că am preferat the easy way şi am deschis wiki la Best Picture. Până la urmă cât de greu să fie să selectezi 5 filme din 83?
Mai dau la o parte şi cele menţionate deja aici, aici şi aici. Tot au rămas prea multe🙂 Din cele rămase m-am gândit să aleg cinci filme mai vechi, care ar fi păcat să fie uitate, nefiind deci, primele 5 filme care îmi plac. Fără a supăra pe nimeni, nu sunt de acord cu ierarhizările când e vorba de artă, fie ea şi cea de a şaptea, ordinea fiind cea cronologică:

1) Rebecca (1940) – Hitchock face dintr-o poveste destul de banală un film extraordinar. Am văzut cărţi, care şi în zilele noastre analizează cadrele şi mişcarea camerei. Suspans, mister, atmosferă gotică. Filmul este sferic, în sensul că nu poţi să găseşti un defect, fie că vorbeşti de distribuţie, joc actoricesc, imagine, montaj, decoruri.

2) My Fair Lady (1964) – Paris nu cred că ar fi putut să aleagă, dacă le-ar fi avut în faţă, între Marilyn Monroe, Marlene Dietrich şi Audrey Hepburn. Lăsând glumă la o parte, cred că oricine ar trebui să vadă acest musical în care Audrey te face să simţi precum un japonez în faţa unei flori de cireş. Simţi frumuseţea perfecţiunii.Sau perfecţiunea frumuseţii ? Am ezitat să trec acest film în listă, întâi pentru că este un musical, şi în zilele noastre arta filmelor muzicale este pierdută (să nu îmi pomeniţi de “Chicago” sau “Mamma Mia!” că vă trimit un Stuxnet :)) şi apoi pentru că are la baza piesa lui Bernard Shaw, o persoană care în ciuda inteligenţei spunea o mulţime de tâmpenii. Muzica este minunată, Audrey radiază, costumele sunt extraordinare (secvenţa cursei de la Ascot, ironică, este peste multe prezentări de modă din zilele noastre), Rex face un profesor şi un gentleman foarte british şi mizantrop. Dacă nici beţivăneala lui Alfred Doolittle(de la min.1.30), din ultima noapte de burlăcie nu vă face să zâmbiţi, e cazul să treceţi pe antidepresive.

3) Patton (1970) – “Jesus Christ, it’s the Goddamned Third Army again and that son-of-a-fucking-bitch Patton”. Sincer, nu ştiu cum a putut fi realizat acest film la Hollywood, în 1970. Să vorbeşti cinematografic despre un personaj pe care sunt convins că Marte însuşi îl invidiază, în anii în care hipioţii nespălaţi îmbrăţişau copaci sau propovăduiau terorismul împotriva propriei ţări, mi se pare de neconceput. George S. Scott ţinând discursul de încurajare la începutul filmului este incredibil. Silueta lui pare că devine mai mare decât drapelul american imens din fundal. Şi în zilele noastre admiratorii Gen. Patton şi cei ai Gen. Montgomery sunt gata să strângă de gât pe forumuri, fiecare pentru idolul lor războinic. Ah, şi să nu uit. Ciuliţi urechea şi la coloana sonoră. Compozitorul e Jerry Goldsmith.

4) The French Connection (1971) – Gene Hackman la capacitate maximă, interpretează rolul unui poliţist care nu respectă prea multe reguli, se numeşte Popeye, şi poartă o pălăriuţa şmecheră. Filmul e poliţist, dar nu ceea ce se înţelege în ziua de azi prin băşinile gen CSI, cu halate, ADN, şi personaje cu profunzimi psihologice demne de “Elevul Dima dintr-a şaptea”. Urmărirea cu maşini, (da, pe vremea aceea în fiecare film de gen trebuia să fie o urmărire, nu se mulţumeau cu CGI-uri) e considerată poate cea mai “tare” din istoria filmului (mie personal îmi place şi cea din Bullitt la fel de mult). Atmosfera filmului, realismul imaginilor şi al situaţiilor, un Hackmann care nu vrea să renunţe cu nici un preţ la prada sa, transformă acest “poliţist” în ceva ce trebuie văzut. Nu îl veţi uita.*

5) Amadeus (1984) – se poate plictisi cineva de muzica lui Mozart? De Praga? De una din cele mai bârfite rivalităţi muzicale din istorie (Mozart – Salieri)? Cu siguranţă nu, mai ales când toate acestea sunt aduse pe pânza de Milos Forman. Nu ştiu ce defect aş putea să găsesc acestui film. Să ne înţelegem, chiar dacă muzica, şi personajul declarat că principal (cel puţin prin titlu) sunt ale lui Amadeus, de fapt este vorba de Salieri. Cum te poţi simţi când o viaţă întreagă ai muncit şi ai dorit să fii Compozitorul, şi, Cel de Sus dă acest talent unei persoane atât de vulgare precum Wolfy? Toată lumea aplaudă interpretarea lui Murray, şi eu nu mă pot pune cu toată lumea, dar, Maestrul Beligan a fost mai plin de subtilitate în acelaşi rol, în montarea românească. Cu ocazia filmului, Salieri îl “bate” pe Mozart, pentru că interpretul primului personaj primeşte Oscarul, şi celălalt nu, filmul obţinând nu mai puţin de 8 statuete. Ah, da, şi atunci când am văzut filmul am început să iubesc Requiem-ul, imaginea acelei pelerine negre prin ninsoarea Pragăi fiind fantastică.

*există şi partea a doua, care e absolut decentă, acţiunea petrecându-se în Marsilia.

Gallery | This entry was posted in filme, leapșă, personal and tagged , . Bookmark the permalink.

5 Responses to Oscarurile de altădată

  1. Ionut says:

    😀 domnule era vorba de cinci filme de oscar care te-au fascinat, care ti-au placut tie cel mai cel si te-au facut sa le revezi cu drag de cel putin 2-3 ori

    • abulafia89 says:

      🙂 Ideea era cã nu pot alege doar 5 filme care sã îmi placã cel mai tare, aşa cã am ales filme mai puţin menţionate în prezent.

  2. semanticus says:

    Selectie de selectie ! bravos !

  3. Conte says:

    Sunt dezamagit de selectie. Ma asteptam la cel putin un film de-al lui Sergiu Nicolaescu 😉

  4. Pingback: My five Oscar films, rezultate| Pavel Ionuţ

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s